Moartea

Nu cred că o să vină moartea...

Nu cred, nu vreau să cred.

Căci într-o vreme n-o să fiu în viaţă,

Nu vreau ca gîndul să-l accept.

De ce-i pe lume moartea asta?

De ce-i, de ce-i pe lume ea?

Şi cum se face că-ntro clipă,

Poţi să fii mort fără a vrea.

Cum poţi să laşi aşa pe lume:

Copii fără părinţi, părinţi fără copii?

Tu – moarte, n-ai un pic de milă,

Ce e durerea, tu nu ştii.

Un om poate de-o viaţă,

Care-a muncit făr'de popas,

Visează ca să mai trăiască,

Dar nu să-şi ia el bun rămas.

El,  poate,  acuma vrea să simtă

Ce este viaţa ca-n poveşti.

Tu, însă, pe neprins de veste,

Îndată visul i-l zdrobeşti.

Nu pot să cred cît eşti de-amară,

Şi să fii vie nu ai vrea.

Nu pot să cred că eşti atît de crudă,

Luînd vieţile altora.

Tu crezi cadou ţi-e nemurirea?

Amarnic te înşeli.

Nu ştii decît s-aduci drere,

În dimineţi, amieze, seri.

Tu nu ştii ce e viaţă,

Nu ştii nici să trăieşti,

Nici ce e bucurie, nici speranţă,

Nu ştii să plîngi sau să zîmbeşti.

Aş vrea pe-o clipă să fii vie,

Şi să trăieşti din plin aş vrea.

Şi-atunci cînd ţi-e mai bine ţie

Să vină moartea să te ia.

Poate atunci vei înţelege,

Cît e de trist şi dureros.

Să pierzi într-o secunda totul,

Să pierzi atît de nemilos.

Poate atunci îţi vei da seama,

Că nu e bine să omori.

Iar nemurirea ta să fie:

Cadoul scump şi pentru noi!