Farmecul dulce al plaiului meu

    Pe o fişie de şes, în valea rîului Căldăruşa, se deschide o privelişte cu totul rară,  a căror înaintaşi au descălecat pe aceste locuri cu mult timp înainte, transmiţînd celor ce au venit dupa ei, dragostea de glia străbună, frumuseţea cîntecelor, cumsecădenia şi tot ce este dulcea şi armonioasa limba noastră.

   Aici îmi este pămîntul natal, bătătorit de piciorul omului ostenit, cu lanuri aurii de grîu, cu văi şi coline unde pasc turme întregi de oi, e locul sfînt  ce poartă-n nume sunetele lacrimei, e satul meu – Hîjdieni. Despre satul meu,  provenit de la familia nobilului Hîjdău, despre tot ceea ce se află în el, de la izvoarele cristaline pînă la pădurea verde şi adîncă aş putea vorbi la nesfîrşit, deoarece mult prea frumoase îi sunt locurile pe bucata de pămînt care îşi întinde aripile nu prea departe, dar care reflectă omenia plugarilor şi bunătatea oamenilor de aici.

  Astăzi aş vrea să mă opresc la livada, livada care altădată adesea o cuprindeam cu sufletul meu de copil. Dupa Valea Morilor, pe Valea Şpăncii se află ea, acolo unde razele soarelui se despletesc într- un evantai multicolor, iar  soarele îşi desăvîrşeşte cele mai încîntătoare apusuri din toate timpurile. Mi  s-a întipărit în minte atît de profund liniştea calmă şi frumuseţea inconfundabilă a livezii din toate anotimpurile. Sunt sentimente care doar cel ce a admirat livada le poate simti aşa cum le simt şi eu ca un refugiu sufletesc în vremurile bune. Sunt sentimente mai presus de cuvinte...

      Înflorise peste noapte, răsărind odată cu zorii – nouă, era în primăvara anului trecut cînd lumina soarelui învăluise atmosfera într-o aură de mister.  Lumina curată se scurgea printre crengi iar copacii păreau nişte făclii aprinse în măreţul palat al naturii. Florile albe se desfăcuseră îmbrăcînd livada noastră în haină de mireasă, cîtă splendoare, chiar dacă cu o zi înainte nu era decît ruginită de muguri. Acum însă ea este o taină a luminii, o coagulare tainică a florilor ce îşi ascunde cuminte tăcerea în mireasmă. Firile de iarbă au răsărit şi ele, aşternîndu-se  în covor verde pe pămîntul revăn. E atît de frumoasă livada încît oricine şi-ar dori s-a vadă, să-i simtă tăcerea rîndurilor drepte extinse pe plaiul moldav. Pomii verzi ne readuc sentimentul viu, sentimentul de reînoire, sentimentul de viaţă. Cocorii îi aduc pe aripi primăvara, vîntul bate de o aburie trandafirie iar frunzuliţe gingaşe răsar pe braţele pomilor de meri. Era cea dintîi treaptă de înălţare a livezii din anul acela, simţindu-se roada bogata ce ne aştepta.

     În serile de catifea, cînd luna poleieşte cu argint cerul, livada doarme şi ea, odihnindu-se de privirile de admiraţie a celor din jur. Dimineaţa, ca o adevărată domnişoară îşi scaldă chipu-i luminos în picături de rouă argintie, îşi aranjează frunzuliţele firave, fundiţa de culoarea mirosului de vitalitate şi podoabele – merele verzi ce dau un aspect de o rară simplitate livezii noastre. Sub spuma roşie a atîtor asfinţituri, merele încep să prindă la culoare, care sunt roşii ca focul, care galbene ca petalele florilor de păpădie. Coacerea merelor este ritualul cel mai de seamă al livezii din fiecare an. Atunci ea este vizitată de multă lume, în comparaţie cu alte anotimpuri, atunci fiecare din noi îi poate simţi căldura şi sufletul curat al ei. Priveliştea este de-a dreptul încîntătoare, o vezi aşa cum este, împodobită de daruri – dar simplă, măreaţă – dar foarte primitoare, frumoasă – şi în acelaşi timp modestă... o vezi aranjată-n rînduri, cu crengile la pămînt de roadă, cu iarba moale ce-i mîngîie inima, cu toate splendorile ei.

    Oamenii harnici îi culeg roada, cred că ei au o legătură mai strînsă cu ea, sunt lucrătorii ce an de an o mîngîie şi o alintă cu inima şi sufletul lor.

      Din nouri vîntul toarce fire de ploaie, o ploaie curată ca oglinda lunii, livada e cuprinsă de tăcere, frunzele-i dansează un dans de adio leit ca nişte balerine iscusite, se aşează apoi la pămînt îmbrăcînd-o în veşmîntul de aramă. Alte frunze, mai aurii, îi oferă sclipiri unice în perdeaua picaturilor de apă, cele roşii semnifică pasiunea arzătoare a unei iubiri apuse, din care a mai rămas doar jăraticul ascuns cu grijă sub valul de cenuşă. Păsările-şi i-au adio de la ea, zburînd în ţările calde. Calmul ei taie-n două oglinda zilei.

    Cad primii fulgi... Livada îşi scoate rochia de-aramă şi eşarfa de culoarea vîntului. Abundenţa albului o copleşeşte, aducînd o tensiune lăuntrică care nu face decît să o condamne la tăcere.  E atît de splendidă şi-n iarnă, poartă colier din flori de gheaţă, diademă cristalizată şi mănuşi de puf, e tristă, pustiită, singură...

Îi ninge iarna-n păr. Ea meditează...  La ce?  La vremurile de altădată, cînd păsările îi cîntau melodii dulci, cînd razele soarelui îi mîngîiau chipul, cînd era plină de viaţă. Ah! Ce vremuri! Acum, nici o suflare în jur, doar ea sub cerul albastru, scăldată în sclipiri de zăpadă şi de valul magic de somn ce se lăsase în noapte.

      Dimineaţa soarele aprinde lumina pe sub streşinile pomilor îmbrăcaţi în haină albă de nea, mîngîie frumuseţea strălucitoare a livezii, aducînd acest farmec pe aripi senine de vînt, aproape de toţi, aproape de fiecare.